De ce nu ai încredere în tine, deși ai construit atât de mult?

De ce nu ai încredere în tine, deși ai construit atât de mult: sindromul impostorului, încrederea în sine și diferența dintre a te cunoaște și a te accepta cu adevărat. – Life coaching

Am construit atât Zalaxmi cat si alte proiecte, singură și când spun singură nu mă refer la faptul că n-am avut oameni în jurul meu, ci la faptul că n-a existat niciodată acea persoană care să se uite la mine și să îmi spună pur și simplu “eu cred în tine”. Nu în ce poți să devii, nu în potențialul tău, nu dacă bifezi cutare sau cutare condiție, ci în tine, așa cum ești, acum, fără nicio clauză atașată. Și am trăit mult timp cu absența asta rulând undeva în fundal fără să o formulez clar, fără să îi dau un nume, continuând să construiesc și să produc, să creez și să demonstrez fără să știu exact cui sau pentru ce, știind doar că ceva nu era complet și că soluția trebuia să fie undeva în următorul lucru pe care îl pun la punct, în următorul proiect, în următoarea colaborare- definiția sindromului impostorului în pură formă.

Până când am stat suficient de liniștită să aud ce spunea acea voce în fundal. Și vocea spunea: nu ești suficientă, nu ești calificată cu adevărat, chiar dacă ai un morman de diplome, nu aduci valoare reală, chiar dacă ai experiența mult peste ceea ce au mulți în domeniu. Nu e un gând care vine teatral și cu litere de titlu de poster, ci vine liniștit, îmbrăcat în seriozitate și standarde foarte înalte, perfecționism, și arată exact ca responsabilitate și tocmai de aceea e atât de greu de văzut și de recunoscut pentru ce este de fapt. L-am prins și m-am stat cu el. L-am analizat și am înțeles că tot ce construisem până atunci fusese într-adevăr real și valoros și “al meu”, în ciuda absenței complete a cuiva care să mi-o confirme vreodată, în ciuda unei “oglinzi” externe.

Acesta a fost momentul în care am încetat să construiesc ca să dovedesc ceva și am început să construiesc din ceea ce eram deja, din ceea ce aveam deja.

Vreau să vorbesc acum despre un aspect despre care nu se vorbește suficient de clar si direct, și anume despre ce înseamnă să intri ca femeie într-o cameră de business și să simți cum privirea oamenilor se oprește la suprafață și nu mai merge mai departe. Ai pregătit, ai studiat, ai experiență, ai ceva concret de spus și totuși există acel moment în care îți dai seama că înainte să deschizi gura, cineva deja a decis ce ești. Ești frumoasă, deci ești decorativă; ești îngrijită, deci ești superficială; ești femeie, deci probabil ești acolo din motive care n-au prea mult de-a face cu competența sau pentru că cineva ți-a facilitat prezența. Și ce faci cu asta, ce faci în așa situație? Am văzut femei care se îmbracă mai sobru ca să nu deranjeze, care vorbesc mai puțin ca să nu intimideze, care se minimizează ca să facă loc confortului celorlalți, s.a.m.d.

Am înțeles de ce fac asta, însă eu am ales altceva, dar înainte de a detalia alegerea mea, mai aduc în discuție un alt moment; momentul în care ți s-a spus că ești prea mult, prea intens, prea direct, prea ambițios, prea complicat etc. Poate nu în cuvinte atât de clare, pentru că rareori se spune direct dar se simte în felul în care oamenii se retrag ușor când vorbești cu convingere despre ceva. Se simte în gluma care nu este chiar o glumă, se simte în distanța care apare exact când tu ești autentic.

Eu am ales să rămân eu, loială mie, cu tocuri de 12 cm și ruj roșu, încât incaperea să nu aibă de ales decât să se adapteze la mine și nu invers, sa ma accepte la fel cum eu accept, iar aceasta nu din aroganță și nici din dorința de a provoca pe cineva, ci pentru că am înțeles, hardway, că a te micșora si a te schimba nu numai ca nu e de ajutor si productiv dar nu produce respect, ci produce obișnuință. Oamenii se obișnuiesc cu versiunea mică a ta și apoi se miră când apare cea reală, cea capabilă, cea care pune în mișcare lucruri. Când apare cea reală, o numesc intimidare. Eu am ajuns la concluzia că intimidarea, în contextul acesta, este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le poți primi, pentru că înseamnă că prezența ta activează în celălalt o conștiință a distanței dintre unde este el și unde ești tu. Asta este disconfortul lui, nu dimensiunea ta, și nu ești obligat să te micșorezi pentru ca lui/ei/lor să le fie mai confortabil, mai acceptabil.

Zalaxmi.com

Dar să fim sinceri până la capăt, pentru că jumătățile de adevăr nu folosesc nimănui. Problema adevărată nu a fost niciodată ceea ce au crezut alții despre mine; nu, problema a fost că le-am dat mai multă autoritate si credit decât meritau asupra narațiunii mele interioare, si asta se întâmplă în mod special când crești și construiești fără ca cineva să creadă cu adevărat în tine, pentru că în absența unui martor real care să îți confirme că ceea ce aduci contează, îți construiești un sistem intern de validare care funcționează aproximativ așa: mai fă ceva, mai dovedește ceva, mai obtine o diploma, mai adauga un proiect, mai pune ceva la punct și atunci va fi suficient, atunci vei merita cu adevărat să ocupi spațiul, pozitia, statutul pe care îl vrei.

Și atunci acela nu vine niciodată. Nu vine nu pentru că nu faci destul sau pentru că nu e suficient de bun. Nu aici e problema, problema e mai subtilă: ține de permisiunea pe care ți-o dai, de întrebarea pe care o ocolești: „cine mi-a dat voie?” sau, mai corect, „cine nu mi-a dat voie?”. Fără să-ți dai seama, ai luat lipsa acelui răspuns ca pe un verdict final. Am trăit ani din si cu aceasta. Și la un moment dat am decis că aștept destul, și nu a venit nimeni să îmi spună că sunt gata, ci tocmai pentru că am înțeles că nimeni nu vine. Că permisiunea asta nu vine din exterior și n-a venit niciodată de acolo, că tot ce așteptam să primesc era ceva ce aveam deja și refuzam să folosesc, refuzam să văd.

Indiferent dacă ești antreprenor, lider sau construiești ceva al tău, dacă conduci oameni, sau dacă ești femeie care a intrat în camere în care nu era “așteptată” și a rămas acolo în ciuda tuturor semnalelor subtile care îi spuneau că nu e locul ei, atunci știi exact despre ce vorbesc. Și mai știi ceva: cel mai dificil moment nu este când alții nu cred în tine; cel mai dificil moment este când tu însuți/ insati ești ultimul/a care n-a semnat acordul cu propria valoare, acordul cu tine.

Nu scriu toate acestea ca să te fac, cititorulule, să te simți înțeles și să continui exact cum ești; scriu acestea pentru că am fost acolo și știu că ieșirea nu vine din mai multă pregătire și nu vine din mai multă dovadă și cu siguranță nu vine din așteptarea momentului perfect. Vine din decizia, uneori grea și incomodă, și, înainte de a fi pe deplin pregătit, de a ocupa spațiul pe care l-ai câștigat deja prin tot ce ai construit, prin tot ce ai traversat, prin tot ce ai ales să nu lași să te oprească.

Faptul că ai ajuns până aici fără ca nimeni să creadă cu adevărat în tine nu este o povară pe care o porți, este dovada că resursele tale sunt reale și sunt ale tale în cel mai complet sens al cuvântului. Construcția aceasta nu a fost împrumutată de la credința altcuiva, ci este a ta, iar asta, în business, ca și în viață, este singurul tip de fundație pe care se construiește ceva sustenabil.

ZALAXMI by Valentina C.